Iasi – VAR Cultural

MIHAI, 28 ani, actor

Acest cristal a apărut de nicăieri în viața mea, acum 2 ani. M-a ajutat mult în perioada aceea, în care exploram misticismul și însemnătatea inconștientului în existența noastră cotidiană. Când simțeam o energie negativă în jur, cumva ”Cristalul” îmi spunea să plec de acolo.

De exemplu, când mă întâlneam cu o cunoștință în care nu aveam încredere încă și nu eram sigur că e drumul corect, mă uitam în buzunarul hainei, iar dacă pusesem involuntar cristalul acolo știam că voi fi bine, că am ales persoana sau situația socială corectă.

Câteodată, după o zi lungă de peripeții în care totul decursese decent sau bine, ajungeam acasă și descopeream că am avut cristalul la mine, ca o confirmare a credinței mele în alegerile făcute atunci.

Un amic mi-a spus că un cristal te alege pe tine și nu invers.

Preferam sa fiu spontan în acele timpuri și să urmăresc vibrația bună. Cu astfel de energii e de preferat să nu analizezi prea mult. Nu respectam convenții sociale, dansam și țipam pe stradă, cunoașteam o grămadă de oameni frumoși sau dubioși și cred că a fost fix ce aveam nevoie lângă mine.

Interviu celular

Celulele răspund la ceea ce se întâmplă în afara propriilor limite adaptându-și comportamentul în funcție de tipul lor: structură și suport, creștere, comunicare și transport, metabolism și producere de energie. Tu ce fel de celulă ești/vrei să devii în macroorganismul umanității?

O celulă de fericire..care se încarcă de la ceilalți și împrăștie pace în haos.

Elefantul din cameră este un dar, nu-l poți vinde sau da mai departe. Ce faci cu el?

Discut , dansez cu el până în momentul când se oprește și strigă cu o grimasă plăcut- resemnată :Eu voi fi elefantul din cameră !

La ce te gândești când călătorești singur/ă?

Mă gândesc că va fi o altă aventură, alte zile în care mintea poate să zboare odată cu corpul.. ce va însemna pentru mine o altă energie, un alt spațiu, dacă îmi place mai mult să rătăcesc de fapt spre ce vreau.. ca să te găsești trebuie întâi să te pierzi puțin…

Una dintre cele mai amuzante situații trăite recent este…..

Comparam cu un prieten experiențele de la mare de anul ăsta… părea sceptic să povestească dezamăgirile sale.. între timp un vagabond care prefera să meargă fără papuci în oraș ne cere o țigară și coincidența face că și el fusese la mare recent.. preluând discuția noastră ne explică că cea mai importantă parte de bucurie am ratat-o comparând – “Măcar ați văzut marea” ne amintește domnul .. astfel că orice ar fi mers prost pentru vreunul din noi ar fi de prisos de menționat. Măcar am văzut marea…

La ce te aștepți cel mai puțin în următorii trei ani?

Nu văd ca tehnologia modernității să devină mai puțin sufocantă pentru spiritul uman.. Totuși văd o înclinație a speciei spre natură,spre armonie așa că sunt optimist. Epoca lui Thoreau sună bine.

Ai ocazia să organizezi o paradă pentru o cauză importantă pentru tine. Ce fel de paradă organizezi?

Parada unor filosofi care își pun întrebările fundamentale despre viața, contemplând agale pe stradă. Ca într-un sketch de Monty Python .. conduși de Don Quijote.

Ritmul muzical pe care ai vrea să intri de fiecare dată într-o încăpere plină cu necunoscuți?

The Isley Brothers – For the love of You..

Driftin on the memories…

ANA, 27 ani, arhitect

Un obiect, două…sau trei.

Când am citit call-ul, primul lucru la care m-am gândit a fost ceasul care a aparținut bunicii mele, un obiect tare drag, în care am adunat toate poveștile ei și ale mele, bucurii și tristeți, traume, lacrimi, zâmbete, speranțe și vise. În carcasa metalică, în care timpul s-a oprit la un moment dat, șerpuiește un drum ce a început cu mult timp înainte, pe care acum călătoresc, bucurându-mă de oamenii și locurile ce-mi ies în cale. Dar pentru că nu vă pot trimite o imagine cu acesta până la data limită de înscriere, vreau să vă spun câteva cuvinte despre alt obiect sau obiecte: perechea mea de cârje -vorba vine perechea mea, sunt împrumutate – destul de uzate și de cele mai multe ori incomode, dar fără acestea ultimele trei săptămâni (de când am piciorul în ghips), ar fi fost mult mai grele.

Chiar dacă nu sunt niște obiecte față de care să simt atașament, mi-am dat seama cât de importante au fost în aceste momente de vulnerabilitate, când am ajuns să experimentez stări intense de frustrare și neputință: că nu pot păși cu ambele picioare, că mi-e greu să urc cele trei trepte de la intrare, că nu pot face nimic din tot ce-mi planificasem în perioada aceasta. Iar în aceste momente când energia mea scade și zilele se scurg una după alta, între două injecții cu anticoagulant, singurele momente de bucurie au ajuns să fie acelea petrecute în grădina cu flori din fața casei, unde mi-ar fi aproape imposibil să ajung dacă nu aș avea cârjele.

Cred că sunt obiecte de a căror importanță nu mi-am seama până în momente ca acestea, în care au devenit indispensabile. Sunt obiectele “martor” și “suport”, la propriu și la figurat, ale unei perioade ce mi-a pus răbdarea la încercare, o experiență din care am învățat mult, care își va găsi locul în ceasul bunicii lângă toate celelalte trăite, vesele sau triste.

Interviu celular

Celulele răspund la ceea ce se întâmplă în afara propriilor limite adaptându-și comportamentul în funcție de tipul lor: structură și suport, creștere, comunicare și transport, metabolism și producere de energie. Tu ce fel de celulă ești/vrei să devii în macroorganismul umanității?

2 în 1: structură și suport & creștere.

Elefantul din cameră este un dar, nu-l poți vinde sau da mai departe. Ce faci cu el?

Îl mai scot la plimbare în parcul din fața blocului.

La ce te gândești când călătorești singur/ă?

În orice situație mă bucur că am oportunitatea de a călători, iar dacă o fac singură, mă relaxez și mă bucur de compania celui mai loial camarad…eu.

Una dintre cele mai amuzante situații trăite recent este…..

Să fiu traducătorul personal al mamei în prima ei călătorie în străinătate presimt că va fi o experiență foarte amuzantă. Fuug, că se închide check-inuuul.

La ce te aștepți cel mai puțin în următorii trei ani?

Mă aștept la orice și în egală măsură la nimic special.

Ai ocazia să organizezi o paradă pentru o cauză importantă pentru tine. Ce fel de paradă organizezi?

Pentru salvarea și protejarea pădurilor.

Ritmul muzical pe care ai vrea să intri de fiecare dată într-o încăpere plină cu necunoscuți?

The Black Keys -Wild Child

ALEXANDRA, 28 ani, lucrător cultural
Carnețelul

Când m-am mutat prima dată, tot ce am luat cu mine a fost o geantă de cărți – niciodată n-am reușit să renunț la acest bagaj, care, an după an, s-a mărit în volum și în greutate. Prima dată a fost o geantă portocalie, cu toarte, pe care o căram în mână. Apoi a devenit o cutie, iar mai apoi au fost două trolere imense și o cutie. Însă, dintre toate aceste cărămizi de hârtie cu coperți colorate, cel mai mult țin la carnețelele mele mici. Pe acestea le păstrez să-mi scriu, într-o zi, ideile mele geniale sau visele.

Carnețelele sunt speciale pentru că le-am primit cadou de la anumiți oameni importanți din viața mea și pot să le car după mine, fără să scriu în ele, ani la rândul. Le țin pentru că sunt frumoase, pentru că mi-au fost dăruite, pentru că mă leagă, în timp, de persoanele care mi le-au oferit.

Prima dată când mi-am dorit un carnețel a fost după ce am citit „Castele de Furie” de Alessandro Baricco. Unul dintre personajele lui avea un carnețel în care scria câte un cuvânt pe zi. Un cuvânt care suna ciudat sau era nou. Și am primit acest carnețel de la un prieten foarte bun. Ne leagă 11 ani de prietenie. Era portocaliu și se închidea cu magnet. Pe el era un soare negru și oameni mergând pe cai, într-un deșert. Avea coperți groase, iar desenele erau în relief. Puteai atinge soarele, oamenii și caii cu mâna. Nu am scris nici un cuvânt în acel carnețel – atât era atât de frumos, încât mi s-a făcut frică să scriu și să greșesc sau să scriu urât.

După mult timp l-am făcut cadou altcuiva, unui om pe care l-am iubit și pentru care mi-am făcut curajul să scriu, pentru prima dată, pe aceste pagini. I-am scris o poezie, o dedicație și câteva speranțe pentru noi.

Nu mi-a mai vorbit niciodată după ziua aceea. Cel mai rău mi-a părut după carnețel.

Acum țin în mână un alt carnețel special. L-am primit de la mama primului băiat pe care l-am iubit. Aveam amândoi 18 ani. El, un băiat înalt, cu ochi căprui, păr lung, castaniu și ondulat. Un băiat superb, care mă face să mă gândesc la picturile lui Klimt, chiar dacă lui îi plăcea Van Gogh sau Egon Schiele. Aura lui era atât de caldă, încât doar paleta lui Klimt poate să-i descrie frumusețea. Cânta la chitară, picta și obișnuia să-mi deseneze pe piele, cu carioci colorate, tag-uri – de genul celor pe care le dau grafferii cu spray-uri pe pereți, ilegal.

Băiatul acesta și mama lui m-au însoțit în toate locurile unde am călătorit. Prezența lor bună și caldă este păstrată de carnețelul meu. Aici mi-am scris primele vise în 2014. Coșmaruri. Mama lui mi-a dat ideea că aș putea să notez aceste mesaje din lumea în care călătoresc când dorm. Tot aici am scris senzația pe care o simt când am emoții înainte să intru pe scenă – chiar și astăzi – de ace ascuțite care mi se înfig în mâini. Am scris frumos, pe primele pagini, despre ultimele zile pe care urma să le petrecem împreună toți trei.

Subtil, pe coperți și pe prima pagină, el mi-a desenat cu creionul două inimi care se unesc. Trei desene în total. Câte unul pentru fiecare dintre noi. Abia după alți 7 ani am mai scris din nou în acest carnețel. În fugă, indicații de la 3 proiecte diferite în cadrul cărora am lucrat. La Cluj, la Iași și la Suceava. Cuvinte scurte, task-uri pe care trebuia să le rezolv în proiect, despre spațiu sau cum să tai muzica și indicații despre calitatea mișcării când dansez.

Și acum, când scriu această poveste pentru voi, realizez că nu sunt vise pe care le-am avut în timpul nopții, dar sunt nopți de gânduri care s-au materializat în proiecte de vis. Și mă întorc cu gândul la ea, cea care mi-a oferit carnețelul și la el, care desena cu piper în farfuriile de la nunta pe care o descriu în primul vis. Îi iau în brațe. Știu că ar fi mândri de mine și mi-ar plăcea să le pot spune cândva că tot îi mai iubesc.

EMANUEL, 34 ani, specialist consultant IT

Obiectul pe care l-am ales pentru înscrierea la casting este un tablou pictat.

Povestea din spatele acestui obiect:

Detalii minuțioase s-au pierdut din memorie deoarece evenimentele ce urmează s-au petrecut în 2017, iar eu personal nu eram într-o perioadă stabilă a vieții mele.

Am întâlnit o persoană la o petrecere, care întâmplător era și colegă de apartament cu o colegă de serviciu. Sună a romantism Hollywoodian, ori ceva scos din “Friends”, dar nu se va termina la fel de frumos.

Am simțit amândoi o scânteie în seara petrecerii, și, ca orice om normal, bineînțeles că am început să vorbim – unde vorbitul, de fapt înseamnă scris interminabil pe o platformă social media, în cazul ăsta Facebook Messenger.

Din noiembrie sau începutul lui Decembrie, când a fost acea petrecere, ne-am bombardat cu mesaje reciproc, ea pe de o parte pentru că lucra de acasă și era la începutul carierei de arhitect – dar totodată și picta – iar eu un IT-ist lucrând ture de noapte de 12 ore.

Părea fun și foarte înflăcărat modul în care ne exprimam, nu prea existau limite în comunicare, iar “sexting-ul” făcea parte din dialogul nostru.

Acum trebuie să vă împărtășesc ceva. În acea perioadă eu făceam o formă avansată și intensivă de terapie, pentru că psihic nu eram într-un loc prea bun, și totodată ascundeam acest lucru pentru că îl simțeam ca pe o slăbiciune masculină, așa că vă rog să nu uitați acest aspect.

În lunile ce au urmat bineînțeles că ne-am programat întâlniri, la diverse evenimente ori locații, ale ei erau mai mult pe partea culturală – teatru, concert de jazz, cafenele și ceainarii-, iar eu veneam cu propuneri de petreceri de gabarit, cluburi de noapte, gătit acasă, cinematograf. Părea că suntem compatibili, numai că din varii motive nu se consumase partea carnală între noi doi, deoarece noi nu eram într-o relație, nici măcar într-o relație deschisă, și, ciudat, acest lucru venea din partea ei, în urma unor decepții pe care le trăise. Dar nu ține de mine să vi le împărtășesc. Așa că eticheta noastră era undeva în spectrul de avem prioritate în fața altora, nu există limitări, fiecare face ce dorește.

Nu e cel mai sănătos mod de a începe o conexiune cu cineva, dar într-un mod absurd amândoi ne-am complăacut în acest angajament pentru că ne oferea o formă de libertate, care însă s-a dovedit a fi o iluzie amară

Prin luna februarie mi-a trimis o poză cu două mâini însângerate, iar eu am rezonat mult cu acea poză, pentru că era un cuplu ce se ținea de mână, plini de sânge. După ce ne-am consumat carnalismul, care deja devenise o problemă deoarece era multă tensiune sexuală creată între noi, mai ales din partea ei, mi-a facut cadou un tablou pe care l-am ales, și mi-a zis doar că s-a inspirat din acea poză, iar eu, fraier, nu am întrebat-o despre semnificația lui. Cândva prin luna aprilie, în urma unor divergențe de opinii ce se tot adunau, ne-am cam dat ghost-ing unul altuia. Eu unul pentru că nu puteam face față reacțiilor ei incisive, ea pe de cealaltă parte mă acuza că o tratez ca pe un trofeu. Așa că ne-am despărțit, dar fără să declarăm că ne-am despărțit. Stupid. Știu. Nu uitați că eu în continuare făceam terapie.

La ceva timp după încă îmi mai scria și mențineam un dialog cu limite, am întrebat dacă vrea tabloul înapoi, iar răspunsul primit a fost că nu, că pot să-l păstrez, pentru că acel tablou mă reprezintă strict pe mine și ceea ce am eu nevoie în viață, pentru că doar o femeie ce a trecut prin lucruri dificile și nu numai, exact așa ca mine, îmi va putea face față și se va ține de mine, și nici o altă femeie nu m-ar merita. Bineînțeles că mi-au dat lacrimile, pentru că eu deja făcusem progrese cu terapia și acela a fost un moment de catharsis.

Interviu celular

Celulele răspund la ceea ce se întâmplă în afara propriilor limite adaptându-și comportamentul în funcție de tipul lor: structură și suport, creștere, comunicare și transport, metabolism și producere de energie. Tu ce fel de celulă ești/vrei să devii în macroorganismul umanității?

Metabolism și producere de energie.

Elefantul din cameră este un dar, nu-l poți vinde sau da mai departe. Ce faci cu el?

Ma joc cu el, si`l integrez in viata cotidiana, Cel mai rau caz,ii fac cont de IG ori TT, si incerc sa capitalizez de pe urma unui elefant, caci e scumpa mancarea si intretinerea 😉

La ce te gândești când călătorești singur/ă?

Fie nimic, fie gandurii aleatorii ce nu au legatura cu calatoriul.

Una dintre cele mai amuzante situații trăite recent este…..

La ce te aștepți cel mai puțin în următorii trei ani?

La o revolutie intelectuala, similara cu “Renasterea”

Ai ocazia să organizezi o paradă pentru o cauză importantă pentru tine. Ce fel de paradă organizezi?

Depturile Barbatilor, egalitate vs echitate.

Ritmul muzical pe care ai vrea să intri de fiecare dată într-o încăpere plină cu necunoscuți?

Hi-Fi Old School Phonk beats.

BEATRICE, 24 ani, studentă, absolventă de regie de teatru

Who are you without your mask?!

Îmi pun întrebarea asta în fiecare zi. Noi, oamenii, avem această tendință de a ne ascunde în spatele măștilor. De ce? Un răspuns ni l-a dat Stan Lee, creatorul lui Spiderman: „Spiderman poartă mască ca să nu vadă dușmanii cu care se luptă cât îi este de frică.” Ar fi minunat ca și noi să purtăm măști doar atunci când ne „luptăm” cu dușmanii noștri. Însă noi purtăm tot timpul. Mai ales când iubim. Și ne este frică. Uneori îmi este atât de frică de ceea ce ar putea vedea oamenii în spatele măștii, încât prefer să fug de iubire. Și să fim serioși acum, cine poate spune că nu poartă niciodată mască? Și că are mereu curajul să se arunce gol în „arena leilor” și să se lase vulnerabil în fața celorlalți?

Mă întreb mereu, dacă nu cumva măștile după care ne ascundem ca să părem puternici, sunt de fapt, ceea ce ne face mai slabi. Și dacă puterea interioară nu se măsoară în blândețe exterioară? Partea proastă a măștilor este că ne vin atât de bine încât uneori uităm că le purtăm. Așa că, în fiecare dimineață, când mă trezesc mă duc la oglindă și mă întreb: „Cine ești tu fără mască, Beatrice?” În unele zile răspunsul vine mai greu, în altele mai ușor, în unele deloc (și atunci îmi dau seama cât de prinsă de față îmi e masca), dar important e că nu uit că e acolo. Să mă protejeze. Să nu-mi arate fricile. Și la fel ca Peter Parker sau oricare alt supererou, țin ascunsă identitatea mea. Uneori chiar și-n fața iubirii. Însă lucrez la asta, și în curând poate voi avea curajul să trăiesc fără nici o mască. Tu?! Who are you without your mask?!

Interviu celular

Celulele răspund la ceea ce se întâmplă în afara propriilor limite adaptându-și comportamentul în funcție de tipul lor: structură și suport, creștere, comunicare și transport, metabolism și producere de energie. Tu ce fel de celulă ești/vrei să devii în macroorganismul umanității?

Mie mi-a plăcut acel experiment care a demonstrat ca dacă separi doua celule care au fost împreuna, una va simți ce simte cealaltă, indiferent de distanta. Asta pentru cei care spun că suntem jumătăți.

Elefantul din cameră este un dar, nu-l poți vinde sau da mai departe. Ce faci cu el?

In primul rând, ascund porțelanurile, in al doilea rând, îl fac parte constanta din viața mea (doua celule care despart, simt ce simte cealaltă).

La ce te gândești când călătorești singur/ă?

Recent am avut ocazia sa călătoresc singura pt prima oară și sincer m-am observat. Gândurile ca mi au trecut prin cap au fost toate referitoare la faptul ca mă pot baza pe mine însumi și la faptul că mă descurc orice ar fi. Mereu îmi spun că indiferent de orice, mă am pe mine. Plus că am o anumită rugăciune pe care o spun constant in cap, mereu și mereu, indiferent de ce fac.

Una dintre cele mai amuzante situații trăite recent este…..

N-as avea timp să povestesc toate situațiile amuzante pe care le trăiesc din cauza neîndemnarii mele ( pe care nu știu sincer dacă chiar o am sau mama o agravează mai tare decat e, ca și asta e o discuție) dar știu ca mereu le pot povesti prietenilor o situație din categoria Beticismelor ( adică o chestie pe care doar eu pot sa o fac) sa mă pierd pe undeva, sa iau tramvaiul in directia greșita etc.

La ce te aștepți cel mai puțin în următorii trei ani?

Cel mai puțin mă aștept să nu mi iasă ceea ce mi am propus (pt ca îndoiala exista.) As fi spus ca nu mă aștept sa se recunoască faptul ca exista Extratereștrii, dar guvernul american a avut alte planuri.

Ai ocazia să organizezi o paradă pentru o cauză importantă pentru tine. Ce fel de paradă organizezi?

O parada a încrederii. Pe bune, vreau un milion de oameni, in piața Constituție, sa strige: Beatrice, te iubim, noi ca tine vrem sa fim! lăsând gluma la o parte, nu mi as dori o parada, ci un spectacol sau un concert la care oamenii sa se simtă bine si sa fie bucuroși ( așa cum spune si numele meu, care înseamnă bucurie)

Ritmul muzical pe care ai vrea să intri de fiecare dată într-o încăpere plină cu necunoscuți?

Sunt mai multe melodii, dar acum mă obsedează un sunet de pe tiktok, care cred ca vine tot de la o melodie si e folosit cu părți din filme in care actritele merg confident si suna cam așa: Pretty girls walk like this

L.E.: am căutat acum piesa, nu sunt fana piesei, îmi place doar refrenul asta cu Pretty Girls walk like this

FLAVIA, 30 ani, hairdresser

Hello and welcome to my TedTalk!

Care-i faza cu obiectul? Normal că eu trebuie să complic treburile, dar pe bune, care e faza cu obiectul? Îmi aleg mâna stângă.

Mâna mea stângă mi-a șters mai multe lacrimi decât orice alt hanorac la care țin pentru că îmi amintește de cineva. Stânga mea a izbit peteții în momentele în care mi-am luat cele mai groaznice lovituri din partea oamenilor. Mânuța mea m-a mângâiat în serile calme petrecute cu vin și muzică faină pe balcon, când nimeni nu era lângă mine. Am scris cu ea scutiri în liceu și am spart pahare din greșeală, uneori îmi devenea partener romantic, dacă e admisă asemenea afirmație. Ea îmi ține fruntea când lumea e prea grea și, tot ea, are ticuri când se simte depășită.

Mâna mea stângă nu m-a judecat că sunt Genderfluid, nu mi-a zis niciodată că sunt o ciudată, că am părul scurt, din contră, ea îl tunde! Ea a tras de șireturi ca să ne încălțăm când drumurile nu erau deloc bătute. Ea îmi prinde buzele când nu trebuie să vorbesc și îmi dă un hint când suntem în siguranță.

Să nu credeți că e vreun erou, nu! Tot ea mi-a fost complice în tentativa de scurtare a destinului când eram mai mici și tot ea m-a ajutat să mă ridic când ceilalți nu mă vedeau… auzeau…

Dacă moare un om… nu devine… obiect? M-am tot sucit, zile în șir, să aleg un obiect. Zgarda câinelui meu care a murit, inelul care reprezintă o promisiune aparte, cartea preferată? Stiloul vechi care îmi scrie gândurile și creațiile care nu vor vedea niciodată tiparul? Ursulețul Grigore? Cărțile de Tarot de care mă agăț când mă simt la răscruce într-o zi de joi? Fotografii cu o veche eu și necunoscuții ceilalți? M-am născut stângace, dar scriu cu dreapta…nu contează pentru că reflexul e să mă folosesc de cea stângă. Ambidextru? Poate?

Ea e cea care acoperă oglinda când ne dăm seama că ne-am ratat visele de a deveni…nu mai contează. Ea mă ajută să mă machiez ca să nu mai fiu cine sunt eu cu adevărat și de a minți societatea că sunt ca… ea.

Mâna mea stângă îmi dă cele mai bune palme când am o criza de OCD. Ea mă ajută să îmi fac cartofii prăjiți și să mângâi animaluțele de pe stradă. Ea aprinde lumânări pentru o formă de conexiune cu divinități demult uitate, ea dă scroll ca să ne distragă de la realitate, ea apasă pe play pentru că melodia e mult prea faină și ea deschide vinul când e prea nasoală seara, ea aprinde țigara când rămânem fără aer, ea îmi urlă “BĂI!” când e a nu știu câta oară…

Ea aplaudă actorii la final de spectacol, ea îmi cumpără bilete la concerte, ea mă învață că încă se mai poate, ea îmi împletește codițe încrucișate cu dorințe.

Suntem atâtea obiecte ambulante care merităm să fim în altă parte, dar niște obiecte mai scumpe ne-au luat locul. Câți putem fi fericiți că avem job-ul dorit? Câți au pierdut locul la raftul ăla din față pentru că a apărut un alt produs mai bine promovat și cu o etichetă mai faină, deși nu e deloc mai bun decât tine?

Câți v-ați amanetat visele și vă vindeți speranțele în rate pentru o reprofilare? Mereu mi-a plăcut să induc ideea unei revoluții împotriva nedreptății, dar rămânem mereu cu ideea, nu?!

Nu vrem să trăim în pace și sclavie! Vrem să trăim în pace și anarhie!

De obiecte te poți folosi, nu?! La fel și de noi! Le judeci după aparențe, după cum miros sau după cât costă. Uneori le și compari! De exemplu, câți dintre voi ați cumpăra cea mai ofilită plantă dintr-un magazin cu gândul că poate o readuceți la viață dacă o replantați sau îi puneți o fiolă specială sau, poate, doar cu gândul că își va face fotosinteza liniștită la tine pe pervaz și nu într-un amărât de magazin…ignorată…pasată cât mai în spatele raftului? Câțiva…și bravo vouă!

Până acum am trăit 30 și ceva de ani și mi-am dat cumva, nițel seama, că noi oamenii suntem obiecte-ish. Obiectele se pot pierde în atâtea moduri, nu? În inundații, cutremure, furt, incendii…dar ființele nu? Uneori pierdem ființe în modurile astea, alteori prin metode mai pașnice sau mai morbide, dar asta este povestea mea, a unui obiect.

Asta sunt, un obiect. Suntem condamnați să devenim obiecte de când ne naștem pentru că indiferent de ceea ce crezi sau prin ce treci, vrei să mori cât mai tărziu posibil. Deși e interpretabil.

Interviu celular

Celulele răspund la ceea ce se întâmplă în afara propriilor limite adaptându-și comportamentul în funcție de tipul lor: structură și suport, creștere, comunicare și transport, metabolism și producere de energie. Tu ce fel de celulă ești/vrei să devii în macroorganismul umanității?

Pot sa fiu o celula stinghera? Vreau sa calatoresc nitel prin spatiu…timp…doqr pentru cateva zile….dupa…promit ca ma intorc!

Elefantul din cameră este un dar, nu-l poți vinde sau da mai departe. Ce faci cu el?

Fac ce fac cu orice alt guster sau Fram din camera! Vorbim, ne impletim codite, ascultam muzica, dar trebuie sa mai si iesim la plimbare. Oare de asta se uita lumea la mine câş pe afara? Pot vedea si ei Arca lui Noe in spatele meu? (Pun intended)

La ce te gândești când călătorești singur/ă?

Cand calatoresc prefer sa nu ma gandesc la nimic concret…just enjoy the moment, no plans, no rush, no worries.

Cand calatoresc singura cu autobuzul sau pe jos…ma gandesc la bețele din Norvegia, la vantul din Suedia, la placile de snowboarding uitate, la “ce as fi putut face”, la “ce-as fi fost daca” si mai nou la

“Hai ca mai poti…macar o dara”

Una dintre cele mai amuzante situații trăite recent este…..

M-am uitat cu un prieten la “Capitalul Jack cel teribil”

Am fost fugarita de o libelula

Nu sunt funny, dar na….

La ce te aștepți cel mai puțin în următorii trei ani?

Sa exist inca in Romania si sa imi placa pepenii galbeni.

Ai ocazia să organizezi o paradă pentru o cauză importantă pentru tine. Ce fel de paradă organizezi?

As organiza o parada doar pentru ca e marti si joi e deja luata.

Ritmul muzical pe care ai vrea să intri de fiecare dată într-o încăpere plină cu necunoscuți?

Ar fi cool sa intru pe sunete de greierasi! E ciudat, linistitor si nici nu am sanse sa fiu observata :))

MIHAELA, 32 ani, Sales & Marketing Director

Această ie semnifică pentru mine foarte mult. A fost a bunicii mele, fiind realizată pentru ea de către mama sa, străbunica mea. A ajuns apoi la mama mea și acum e la mine. O port cu drag și dor când am ocazia și recent mi-am propus să creez mai multe ocazii în acest sens. Anul acesta am purtat-o într-o seară la un festival, iar atunci când pe scenă a urcat trupa pe care o așteptam în mod special – Subcarpați- , am simțit mesajul ei mai clar ca niciodată. Cred că multe aspecte se transmit transgenerațional și chiar dacă noi suntem cei care dăm valoare lucrurilor, și ele ajută la construirea unui liant între generații.

Interviu celular

Foarte drăguță analogia dintre celulele din corpul nostru care îndeplinesc diverse funcții și contribuția fiecărui individ în macroorganismul umanității! Eu aș vrea să fiu o “celulă responsabilă cu producerea de energie” pentru că sunt capabilă să fac față situațiilor dificile și să mențin fluxul de energie, chiar și în condiții mai puțin plăcute. Sunt o persoană pe care oamenii se pot baza să fiu acolo atunci când au nevoie de mine. De asemenea, mă văd colaborând cu alte celule și entități pentru a asigura distribuția eficientă a energiei în întregul macroorganism al umanității pentru că pot comunica eficient cu ceilalți, dar pot și media alte interacțiuni, acolo unde apar necesități în această direcție.

Elefantul din cameră este un dar, nu-l poți vinde sau da mai departe. Ce faci cu el?

Nu știu exact ce aș face cu elefantul din cameră, cred că depinde de elefant. Ce mi-aș dori însă ar fi să-l păstrez fără să mă simt obligată, să ajung să-l apreciez și chiar să-l văd ca pe o oportunitate de dezvoltare. Ideal ar fi și să pot să vorbesc cu el și să-mi spună exact cu ce ocazie mă vizitează pentru ca apoi să-l înțeleg și să-l pot integra în viața mea.

La ce te gândești când călătorești singur/ă?

La cum mă știu cred că aș face research pentru ce pot face/vizita la destinație.

Una dintre cele mai amuzante situații trăite recent este…..

Nu-mi vine în minte o situație amuzantă concretă, însă fac glume mereu cu cei apropiați pentru că avem un background comun și e ușor să apară replici amuzante de aici, după cum stiți o glumă reușită are și un sâmbure de adevăr.

La ce te aștepți cel mai puțin în următorii trei ani?

Hmm…ați pus întrebarea invers, așa dau și răspunsul. Mă aștept cel mai puțin să nu mă aștept la nimic. Am așteptări în primul rând de la mine, dar mai am și de la ceilalți, deși știu că nu e ok. Dar, realist vorbind, nu cred că reușesc să schimb asta în 3 ani.

Ai ocazia să organizezi o paradă pentru o cauză importantă pentru tine. Ce fel de paradă organizezi?

Dacă ar fi să organizez o astfel de paradă, aș face ceva pentru protejarea mediului înconjurător. Parada în sine mi-ar plăcea să fie pe un traseu care să treacă prin zone naturale sau să includă zone cu vegetație bogată pentru a sublinia frumusețea naturală pe care dorim să o protejăm, să includă de exemplu și acțiuni concrete precum plantarea de copaci în paduri defrișate.

Ritmul muzical pe care ai vrea să intri de fiecare dată într-o încăpere plină cu necunoscuți?

Tina Turner- The best

ȘTEFANIA, 22 ani, student

A fost odată, nu ca în povești, o curea neagră prinsă de un cadran zgâriat găsit pe marginea unui pervaz de pe geamul de la șură. Mi l-am dăruit când am început să am conștiința vieții, implicit cea a timpului. Mi-am dat seama că am nevoie de o schimbare în viața mea la vârsta de 17 ani, iar ceasul respectiv a venit către mine sub forma unui impuls. L-am considerat special datorită mecanismului de rotire care era manual. Practic eu aveam puterea de decizie când voi opri timpul, o super putere pe care mi-am dorit-o toată copilăria, respectiv adolescența. Mereu mi-am imaginat cum voi intra într-o buclă spațio-temporală și voi fura / lua dulciuri de la magazinul din sat. Mă întreb acum dacă pot numi camera aia plină de tot felul de obiecte și alimente trântite una peste alta, magazin. În orice caz, acolo se rezumă dorința stopării timpului pentru mine din perspectiva unui copil de 7 ani.

Am purtat ceasul după mine în momentele în care mi-am dorit să înregistrez anumite evenimente pe care eu le-am considerat emblematice în viața mea. De fiecare dată când l-am oprit și am zis că e locul necesar să fiu acolo și atunci, așa cum sunt aici și acum când scriu. Îl iubesc pentru că există cu mine și pentru mine, fiind unicul martor pe tot parcursul vieții mele, a fost acolo la primul sărut, la primul examen de bacalaureat, la primul interviu de angajare, la prima expoziție, la primul pahar de vin, la prima pozie care mi-a deschis drumul către frumos. Un obiect care are în el o viață de om și probabil chiar mai mult de atât.

Mulțumesc că m-ai citit și mi-ai acordat din timpul tău!

Email:

Adress:

Hours: